Senzații tari, în Terra Park. Am încercat atracțiile extreme

După ce am fost la deschiderea parcului de distracții, mi-am promis că voi reveni să testez echipamentele, dar nu singură, ci împreună cu cel puțin un prieten. Duminica trecută, toate echipamentele, văzute de jos, nu păreau foarte agresive. Atracția extremă care părea cea mai inofensivă dintre toate, Moai, m-a ținut, joi seară, de mai multe ori cu capul în jos, preț de câteva secunde, însă, a fost mai mult decât suficient cât să mă determine să nu mai urc vreodată în acest echipament de distracție mult prea agresiv, cel puțin pentru mine.

Moai, o experiență mai puțin plăcută

Dacă inițial mi-a plăcut mișcarea înainte-înapoi a Pendulei, când s-a intensificat balansul atât de tare încât am ajuns cu capul în jos, în direcție perpendiculară pe sol, m-am speriat groaznic, mai ales pentru că nu mai simțeam deloc scaunul apropiat de corp. Chiar dacă centura și grilajul de fier îmi ofereau protecție deplină chiar  și la câțiva centimetri depărtare de scaun, nu-mi mai puteam opri țipetele de groază.

Priveam cu jind la elefănțeii din echipamentul intitulat ”La capătul lumii” și îmi doream să mă fi urcat acolo, în locul monstrului de fier.

Între timp, Moai și-a continuat mișcarea circulară și, ca să îmi mai stăpânesc frica, am închis ochii. Când am coborât din scaun, mă simțeam ca și cum m-aș fi născut din nou.

Nava Khufu, pregătită să își ia zborul

Am stat vreo 10 minute pe scaun ca să mă liniștesc. Nava Khufu era următoarea mea țintă. Văzându-mă pe o platformă metalică rotundă, care se deplasa pe o șină în formă de semicerc, cu o bară proptită bine în spatele meu, deja mă simțeam în siguranță. Când viteza mișcărilor circulare a crescut, platforma de fier pe care ne aflam parcă avea să își ia zborul și să ne arunce, sleiți de puteri, pe ultimul maidan din București. Îmi închipuiam că totul se duce de râpă chiar și în ciuda măsurilor de siguranță amplificate.

La finalul programului Navei Khufu, toți cei care își închipuiau că echipamentul le răscolește în stomac și împinge înapoi și micul dejun au răsuflat ușurați. Nava mi-a ridicat adrenalina, nu atât de mult ca Moaiul, dar mi-a creat o senzație mai mare de siguranță pentru că am fost nedezlipită de scaun pe toată durata programului echipamentului de distracție.

Bucureștiul văzut cu spaimă de la înălțime

Ei, acu-i, acu! Mă simțeam ca și cum aș fi fost împinsă spre ghilotină. Marele turn,  principala atracție de la deschiderea parcului, părea mai impunător și înfricoșător cu fiecare pas pe care îl făceam spre el. ”Dacă niciun bucureștean dintre cei care au testat Willis Tower n-a pățit nimic, eu de ce aș păți ceva?”, mă încurajam eu în mintea mea. Când am ajuns la turn și l-am văzut de aproape, în toată înălțimea lui, de 53 de metri, dorința mea de a testa acest echipament a scăzut brusc, dar mi-am luat ambiția în dinți și am zis că trebuie s-o încerc și pe-asta. Ne-am așezat în scaune și am așteptat plecarea. În mai puțin de 3 secunde eram la o înălțime mai mare de o treime din totalul turnului.

Mișcarea asta bruscă nu a fost însă cea mai înspăimântătoare. După câteva secunde, timp în care am avut răgaz să ne dăm seama unde suntem, ne-am trezit exact aproape de mingea metalică divers colorată, așezată în vârful turnului. Eu n-am avut curaj să mă uit în jos de la înălțimea aceea pentru că și așa eram foarte înspăimântată. M-am bucurat totuși de priveliștea Bucureștiului noaptea. Văzut de sus, orașul pare foarte frumos, însă nu foarte luminat, în comparație cu alte orașe. Undeva, destul de departe, se vedea Pasajul Basarab, luminat într-un mov foarte deschis. De pe partea cealaltă se putea vedea Casa Poporului. Nu cred că au trecut mai mult de 30 de secunde de când am ajuns la capătul lui Willis Tower, că ne-am și trezit ca și cum am fi fost aruncați în gol. Fiindcă eram la o înălțime atât de mare și nu mai simțeam scaunul lipit de corp, groaza m-a cuprins din nou, cu o intensitate mult mai mare. Panica m-a cuprins teribil până când ne-am oprit din coborât. Eram pe la jumătatea turnului și mi-am permis să mă uit în jos, cu o oarecare teamă. Din nou, am fost coborâți mai aproape de sol. Dacă toți ceilalți se așteptau să mai fim aruncați încă o dată acolo sus de tot, eu mă rugam să se oprească programul. Norocul a fost de partea mea pentru că nu am mai ajuns să mă mai simt din nou în pericol.

Totuși, unii erau de părere că prețul, de 15 puncte, echivalentul a 15 lei, este prea mare pentru doar o cursă până la capătul turnului. Eu sunt sigură că experiența este totuși suficientă pentru cei care sunt fricoși ori nu au mai experimentat așa ceva până acum și își fac probleme pentru inima lor. De altfel, pe panoul indicator de lână Willis Tower, oamenii sunt înștiințați că echipamentul nu li se adresează celor cu probleme cardiace și nici copiilor mai scunzi de 1.5 m.

Citește aici cât costă atracțiile din Terra Park.

Prețurile din restaurant concurează cu cele din Centrul Vechi

După ce am trecut prin două sesiuni de groază, ca să mă liniștesc am intrat în zona acoperită a parcului de distracții, acolo unde se află restaurantul și echipamentele destinate celor mici. Cei care au impresia că pot lua masa în familie la Terra Park ar putea avea un șoc la vederea prețurilor, pentru că acestea concurează vertiginos cu cele din Centrul Vechi, chiar dacă locația se află la kilometri buni de zona Centrului Istoric. O familie cu doi copii, ar putea plăti, în total, pentru mâncare, garnitură și suc, peste 100 de lei. O sticlă de suc la 0,5 litri costă 8 lei, o porție de șnițel de pui sau de sarmale, 13 lei, iar o porție de cartofi cu rozmarin este 6 lei.

Văzând prețurile mari, am făcut cale întoarsă și m-am oprit la Traffic Jam Paris, echipament care mi-a amintit de avioanele din copilărie. Pentru cei 5 lei plătiți pe cursă, aparatul m-a învârtit de-a binelea și mi-a readus în stomac senzația plăcută pe care o aveam când mă învârteam în neștire când eram copil.

Magazinul cu suveniruri din parcul de distracții a fost poziționat strategic, astfel încât, cei mici, dar și cei mari, să mai sporească cifra de afaceri a companiei, cumpărând jucării de pluș, genți sau brelocuri din unitatea comercială. Eu nu m-am ”agățat”, însă, de nimic pentru că nu mai aveam puncte pe card.

Vezi aici: Cum arată primul parc de distracţii din Bucureşti, Terra Park GALERIE FOTO

Chiar dacă am fost cuprinsă de senzații tari și am avut parte de trăiri intense, la limită, voi mai ajunge în Terra Park în sezonul următor pentru a testa și celelalte echipamente de distracție, dar și pentru a ajunge iar în Nava Khufu sau în vârful lui Willis Tower pentru a-mi demonstra dacă la o a doua experiență mai am aceeași spaimă. Cu siguranță, voi ocoli Moaiul și voi alege Roller Coaster-ul, Transsiberian Express și North Pole 1. Totuși, am o presimțire rea în privința Roller Coaster-ului.