La cantine de Nicolai – bucătărie franțuzească pentru Micul Paris

Despre Cantine de Nicolai auzisem numai lucruri bune, iar recenziile de pe net erau si ele pozitive, așa că am pornit în căutarea restaurantului într-o zi de primăvară. Pe Povernei, asta știam, dar cum Povernei este un fel de labirint cu sensuri unice în care, dacă te pierzi, trebuie apoi să dai ocol jumătate de oraș pentru a ajunge de unde ai plecat, nu am reușit să îl localizez. Cum în ziua în care am început explorarea mă doborâse o foame din aceea de lup cu nuanțe de leșin hipoglicemic, am lăsat descoperirile pe altă dată și m-am îndreptat spre un restaurant cu adresa deja cunoscută.

Lipsa de perseverență de atunci s-a dovedit a fi o greșeală, mai înspre toamnă, când am reușit să îl descopăr în bloculețul nou așezat pe un colț. La Cantine este un restaurant cu personalitate, iar comparația cu alte localuri cu pretenții franțuzești de prin București mi se pare nedreaptă. În primul rând pentru modul în care este decorat: obiectele pop-art combinate cu peretele de piatră nefinisată creează o atmosferă inedită, intimă dar oarecum snoabă în același timp. Lumina difuză albăstruie contribuie la sentimentul de local plăcut, în care poți să adăstezi la un pahar de vin cu prietenii, dar și să îți aduci iubita dacă vrei să o impresionezi în primele săptămâni de relație.

Am fost întâmpinați de cel despre care am aflat că este Nicolai, iar primirea a fost călduroasă, fără însă a fi invazivă. De fiecare dată, Nicolai ne-a întâmpinat cu un zâmbet și cu dorința de a asigura o masă cât mai potrivită. Serviciul, de altfel, a fost atent și prompt, fără reverențe nenecesare.

Crema de conopidă cu crutoane și icre de manciuria a fost atât de bună încât atunci când am revenit la Cantine, deși ar fi trebuit poate să încerc și alt antreu, nu m-am putut abține să nu optez din nou pentru ea. Oricum, de la comeseni am înțeles că și foie gras cu dulceață de smochine este bun, ca și ouăle moi cu trufe și ciuperci de pădure.

La felul doi, vă recomand cu căldură magret de rață cu sos de miere, făcut exact cât trebuie, păstrând nuanța rozacee în centrul feliei, dar sunt foarte gustoase și rigatone cu trufe și smântână, sau creveții tiger caramelizați cu risotto și chipsuri de parmezan. Ingeniozitatea combinațiilor este explicabilă: din câte înțeleg, „chef”-ul, că nu poți să-i zici bucătar, s-a școlit cu celebrul Alain Ducasse, chef de trei stele Michelin.

În materie de deserturi nu am fost însă foarte impresionată, cel puțin în ce privește mille feuilles cu fructe roșii sau creme brulee. Corecte, dar nimic foarte deosebit. La creme brulee am apreciat însă, spre deosebire de alt restaurant franțuzesc cu pretenții, La Mangerie, faptul că crusta caramelizată era caldă încă, semn că fusese flambată chiar înainte de a fi adusă la masă. Normal, dar, după cum vă spuneam, am avut și surprize neplăcute prin alte părți.

E drept, prețurile sunt mari, de la 25 de lei crema de conopidă la 82 de lei fileul de vită Rossini, dar clientela (adesea vorbitoare de limbă franceză) pare cunoscătoare într-ale gastronomiei, nu venită să etaleze semne exterioare de bogăție.