Cum se mănâncă la restaurantul lui Dinescu: Lacrimi și sfinți

E greu să găsești masă la Lacrimi și sfinți. Dacă suni vineri la prânz pentru vineri seara, mai că va râde de tine fata de la rezervări. Pentru o masă în week-end, seara, trebuie să rezervi de pe miercuri. Pentru duminică la prânz, însă, am reușit să prindem o masă. Voiam să încercăm cu papilele proprii felurile de mâncare cu care ne-a amețit de atâtea ori la televizor Dinescu și să vedem de ce se îmbulzește lumea la localul de pe Șepcari.

De cum am intrat în restaurantul lui Mircea Dinescu am dat cu ochii de poet, care socializa cu musafirii mai de vază (între care Stelian Tănase și Cozmin Gușă) și făcea drumuri la bucătărie. Tabla neagră ne spunea că Dinescu gătise astăzi miel:

Cu siguranță cineva de specialitate s-a ocupat de design-ul localului. Nu doar minunatele porți de lemn și dulapuri (culese de Dinescu de prin țară) se potrivesc de minune conceptului, ci și tablourile cu motive tradiționale făcute din bucăți de Lego (da, chiar jocul acela cu bucățele îmbinate din plastic):

Barul din bârne de culoare natur de la subsol este și el spectaculos, ca și oglinzile vechi din baie.

Meniul cuprinde puține feluri, cât să poți fi convins că produsele sunt proaspete și preparate cu grijă. Am cerut următoarele: ciorbă de burtă, chifteluțe, platou de transhumanță (adică cu brânză), sarmale Nu-mă-uita și prepelițe, udate cu vinul Pantera Roze de la Cetate și apă. După care a început așteptarea. Am așteptat, am așteptat și am tot așteptat după chelnerii care dispar Dumnezeu știe unde și te lasă să mori de sete și de foame, ba chiar mai uită că le-ai comandat ceva. Îi mai întreabă Dinescu din când în când de sănătate, dar de cum a ieșit patronul pe ușă nici nu mai poți să contezi pe ei. Mai bine te ridici personal de la masă și te duci să îți iei comanda de la bucătărie…

Trecem însă peste serviciul prost, de dragul mâncării recomandate de poetul revoluționar. Știe poetul să aleagă brânză, așa că platoul e bun, chiar dacă în locul “roșiilor mici” promise în meniu se află două ridichi amărâte. Trecem la chiftele, care sunt cu adevărat sublime. Aflăm și secretul: coriandru, ne zice unul din chelneri (atunci când îl prindem). Ciorba de burtă e la notă maximă, ne asigură comeseanul consumator al tradiționalei zeme din intestin.

La felul doi, sarmalele Nu-Mă-Uita sunt într-adevăr memorabile. Vin servite într-o ulcică de pământ, alături de mămăliguța aburindă dintr-o tigăiță de aramă, cu ardei iute și cu smântână. Amestecul de gâscă, porc și vită, dulce de la roșii, este excelent. Sunt celebrele sarmale fierte în vin cu care ne-a amețit Mircea Dinescu din bucătăria sa de la Cetate, pe calea undelor TV, încă de pe vremea când nu deținea restaurant.

Încheiem masa cu plăcintă de mere și gutui, cornulețe și șerbet servit în pahar cu apă rece, ca la începutul secolului trecut. În materie de plăcintă, am mâncat și mai bună. De remarcat este doar șerbetul, de care nu am reușit să ne dăm seama din ce fruct de pădure este făcut, dar e într-adevăr aromat și deosebit de orice desert din oraș.

Nota de plată nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte, nu pentru că mâncarea ar fi ieftină, ci pentru că vinul lui Dinescu este la prețuri rezonabile (după cum puteți vedea în fotografiile din galerie). Așa se face că trei persoane dăm cam în jur de o sută de euro, dar asta pentru că am plecat și acasă cu vreo cinci sticle de vin Pantera Roze, cam dulce, dar bun.

Concluzia este că vom reveni la Lacrimi și sfinți, dar ne-am grăbit să scriem despre restaurant încă de la prima vizită pentru că multă lume se întreabă cum e acolo și poate nu prinde masă.

P.S.: O vizită ulterioară a demonstrat că în timpul săptămânii serviciul este mult mai prompt.