Creatorul de holograme: Bucureşteanul care face focul și lumina să danseze pe muzică

„Cum să fac să opresc un foton în aer?”. Asta era gândul care-l măcina pe Paul Popescu acum șapte ani. Tocmai își dăduse demisia din postul de administrator de rețea al unei firme de exploatări miniere ca să descopere răspunsul la această întrebare și să-l pună în aplicare. A găsit soluția în mecanica fluidelor. Până la urmă, ca să oprească în aer particula de lumină, a folosit particule ionizate de apă, folosind o membrană pulsatilă care dezintegra moleculele de apă și un jet de aer care așeza particulele sub forma unei perdele foarte subțiri. Pe ecranul fără masă creat astfel, Paul Popescu a proiectat imagini în mișcare care par că se ivesc de niciunde, un fel de hologramă, dar nu chiar: un Holopix. „Holopixul e 2D și holograma e 3D. Nu există holograme în sensul pe care l-a dat George Lucas”, spune Paul Popescu.

Holopixul pe care l-a făcut dintr-o fixație personală, folosind în locul proiectorului pe care nu și-l permitea un aparat pentru diapozitive adaptat să transmită imagini digitale, a fost creația care a început să-i tot deschidă căile spre titulatura de artist contemporan. După ce a fost invitat la o rezidență artistică la Sibiu unde a lucrat cu artiști germani pricepuți într-ale cimaticii (știința care se ocupă de studiul influenței sunetului asupra materiei), și-a lăsat de jobul de designer de produs pe care-l avea la o firmă de publicitate și nu și-a mai luat o slujbă mainstream de-atunci. În 2009, a fost inclus pe lista „100TOWATCH” a celor mai creativi oameni din România, ca artist și inventator, și se ocupă de laboratorul de media de la Muzeul de Artă Contemporană. În plus i se fac tot felul de invitații să-și expună jucăriile tehnoartistice la festivaluri de artă.

Cu toate acestea, nu se simte foarte confortabil când e calificat drept artist. „Sunt pur și simplu un tip care face niște chestii care se pare că sunt instalații pe undeva. Astea (inovațiile- n.red) au fost tot timpul cu mine, dar nu le-am văzut ca pe o chestie pe care o faci pe bune. Bine, și în contiuare am dubii că va trebui să-mi iau un job mai serios. Adică <ce faci tu?>. Fac holograme. Ei…”, spune Paul.

Dar Paul nu se limitează la a crea doar holograme, ideile îi zburdă în toate direcțiile și ar face orice ține de combinația de tehnologie, lumină, sunet și imagine. Condiția e una simplă: creațiile lui să țină de estetică, nu de funcțional. Altfel, nu s-ar mai simți la fel de liber și poate că și-ar pierde din chef, pentru că el se joacă, nu muncește în sensul strict al termenului.

S-a jucat când, invitat la un soundcamp la Rucăr, în 2008, a făcut flăcările să danseze pe muzică electronică, punând în aplicare ce-a învățat despre cimatică și despre compresiile unei unde. A alimentat un tub cu gaz și l-a aprins. Apoi, a conectat tubul la un difuzor ce emitea soundul sincopat și electric al unei piese minimal. Pulsațiile transmise au făcut tubul să intre în rezonanță, sinusoidala undei sonore propagate a antrenat flăcările să tâșnească din tub printr-o serie de orificii după cum le dicta frecvența muzicii. „E un graphic equalizer analog, mai analog decât atât nu cred că se poate”, spune râzând înfundat tehnomagul.

S-a jucat și când, invitat la festivalul Cyneart din Dresda, în 2008, a pus la cale un instrument de control. Sună serios și periculos, dar nu e. Instalația pe care a gândit-o Paul Popescu însemna o metodă de-a comanda unor furnici să se ordoneze în diferite modele. A încercat tot felul de metode să strunească furnicile pe care le culesese din parc ca să le studieze comportamentul. Ar fi putut fi direcționate cu feromoni, dar n-avea de unde să facă rost de feromoni de formicide. O altă variantă ar fi fost să folosească frecvența bătăii aripilor de bondar, inamicul numărul 1 al furnicilor, dar era prea zgomotos. Așa că a folosit căldura. Pe o suprafață plană împărțită în pătrățele cu latura de 1 centimetru, a așezat mici rezistențe care, încălzite, să le facă pe furnici să caute pătrățelele reci, așezându-se în modelele gândite de Paul. N-a avut noroc însă și nu și-a putut prezenta instalația în această formă la Dresda pentru că nu se puteau introduce vietăți din altă țară în Germania, iar dacă ar fi fost să le cumpere de-acolo, ar fi trebuit să plătesască 7 euro pentru 10 furnici și avea nevoie de vreo 3000 de exemplare.

„Am ajuns acolo fără instalație și am adaptat-o pe ultima sută de metri, o țigănie românească”, spune tehnomagul din București. În loc de furnici, a direcționat oameni prin semnale la care răspund intuitiv, folosind culorile roșu și verde, să plece sau să rămână în niște poziții. Adică, să se oprească sau să plece de pe loc la un semafor nu numai pe stradă, ci chiar și într-o galerie de artă. „A fost o improvizație, dar a fost ok”, își amintește Paul Popescu. Instalația și-a botezat-o „Pereții invizibili” inspirat de necesitatea de monitorizare a granițelor pe care o declamă statele naționale, tocmai când frontierele naționale se dizolvă.

Și trucurile de magie tehnologică ale lui Paul Popescu nu se opresc aici. A creat un ecran tactil, dar nu de orice fel. E un ecran tactil cu suprafață flexibilă pe care l-a prezentat la festivalul Rockolectiv din 2009, din București. Tot sferei creației lui îi aparține și zgomotronul, o jucărie ciudată care servește drept logo pentru situl de muzică electronică freshgoodminimal.ro. Zgomotronul e un produs electronic prevăzut cu patru oscilatoare care generează patru frecvențe diferite acționate de senzori care interpretează intensitatea luminii și frecvența pulsațiilor. Practic, la zgomotron se poate cânta cu o lanternă, iar rezultatul e aproape mereu diferit.

Paul Popescu are 29 de ani, e din București, dar a copilărit la Râșnov. A fost student la Universitatea de Artă și Design din București, dar s-a lăsat pentru că ajunsese să lucreze ca designer de produs înainte să absolvească, așa că n-a mai văzut rostul. În timpul facultății, într-o vacanță, a participat la o serie de conferințe despre design la Boston, chiar la vestitul Massachussetts Institute of Technology. Din aceste surse și-a tras cunoașterea teoretică. În rest, pasiune cât încape.

Spune că mereu a avut morbul tehnologiei în sânge. „Primele chestii pe care le-am făcut în viața mea au fost să demontez chestii. N-am avut niciodată o jucărie mai mult de o săptămână, numai alea cu totul din lemn supraviețuiau”, povestește tehnomagul. Prima creație i-a ieșit din mână când avea șapte ani și era un roboțel pe care l-a făcut dintr-un semn luminos care indica ieșirea din bloc când se lua lumina. „Semnele alea aveau în ele un electromagnet care se decuplacând se oprea curentul. Am furat unul din ăla, l-am demontat, și din corpul lui și din niște spatule de plastic pe care le folosea taică-meu la murături, am făcut mânuțele roboțelului”, spune el.

Acum Paul Popescu e tot cu gândul la robotică. Petrom i-a cerut să le facă o instalație pentru inaugurarea unui sediu și le-a propus să le facă niște sfere robotice zburătoare care să se comporte ca un stol de balene, strângându-se unde lumea vorbea la telefon sau unde erau grupuri mai mari de oameni. Pentru alimentarea sferelor zburătoare, Paul s-a gândit la o soluție ingenioasă. „Am zis că le pun o baterie mică și le alimentez cu un laser care le urmărește în spațiu și trimite energie într-o celulă fotovoltaică”, spune el. A avut însă ghinion. Ceea ce ar fi putut fi invenția care să-l facă celebru, i-a făcut celebri pe alții. Un laborator american a luat premiul NASA în urmă cu puțin timp pentru aceeași idee. „Au făcut un elicopter care e alimentat cu o undă laser. Al lor nici nu zboară, e doar proof of concept”, spune cu oarecare ciudă în glas, tehnomagul.