Taxi ieftin, domnu’!

În Bucureşti sunt în jur de vreo 10.000 de taxiuri. Toate cu autorizaţie de la primărie, cu acte mai mult sau mai puţin în regulă. Nu te-ar deranja că bucureştean de rând, darămite ca turist de ocazie în capitala dâmboviţeană ca taximetristul să aibă o „maimuţă”, o jantă mai mică decât cele autorizate sau o bună dispoziţie „la negociere”. Te înţelegi la preţ cu el mai ales că lucrurile astea sunt uzuale. Însă, la lăsatul întunericul, odată cu schimbarea la faţă a Capitalei, lucrurile devin sinistre. În adevăratul sens al cuvântului, mai ales că povestirea pe care o ticluiesc în rândurile următoare a avut loc în noaptea de Halloween (anul ăsta Halloweenul catolic a căzut în aceeaşi zi cu cel ortodox, iar.) Ca mesean, ridicat dintr-o cârciumă din Centrul Vechi, cu chef de somn sălbatic, m-am trezit în faţa unui cârd de maşini, cu lămpi colorate în verde lipite pe cupolă, care pleca din dreptul barierei de pe Şelari şi se oprea la gura de metrou de la Unirii. O mare verde, fără geamandură, în serviciul căreia, conţopiştii primăriei dorm sau joacă Solitaire de la 10-16, de luni până vineri, într-un birou imund al municipalităţii. Nimeni nu-i număra, nici pe ei nici banii pe care îi „produc” în serile în care are balta pește.

M-am trezit în faţa unui taxi de la Apolodor, şchiopătând după ce am călcat pân’ la glezne într-un rest de șaorma. Am ridicat un deget, în ideea să-l fac atent pe cefălatul care era cu ochii pe ‘ăi mai bine îmbrăcaţi. Am deschis portiera şi l-am întrebat politicos, c-o urmă de inocenţă în glas: „Fiţi amabil, sunteţi liber?”. După ce-am aşteptat să coboare geamul din stânga sa şi s-arunce în sictir chiștocul pe asfaltul murdar de scuipat, mi-a răspuns c-o voce vecină cu sunetul de bormaşină: „Tu aşa mă iei pe mine, mă, cu degetul? 30 de lei, dacă vrei să mergi undeva!”. A urmat o pauză de cinci secunde timp în care am calculat ruta. „La Glina, de toţi banii!”, îi zic trântindu-i uşa în faţă. Cu coada ochiului am zărit un tarif de 3,5 lei scris parcă de un elev corijent cu creion chimic, pe portiera cu trei straturi de autocolant lipite în dreptul autorizaţiei.

Le-am luat la rând pe toate și le-am scanat portierele: acelaşi tipar de ţepar ordinar – un 3,5 lei de toate de toate mărimile şi culorile și mult talent la negociere.

Am dat în cele din urmă peste unul pe care îl ocolea mai toată lumea. Era cu maşina aproape de staţia de autobuz de la Manuc şi cu toate c-avea 1,39 pe portieră, părea suspect. Era un tânăr la volan, în genul şuţilor care fac cezariene, la capătului lui 32 sau 14, poşetelor şi căptuşelilor. Acelaşi protocol: „Sunteți liber cu ceas, sau fară ceas?”, îl întreb cu subînţeles. „Cum altfel?… Cu ceas şeful!”, zice sigur pe el ridicându-se în capul oaselor. Urc și-l întreb în timp ce treceam pe lângă cardul de taxiuri: „Cum de te-ai găsit tu să fii corect?”. Răspunde cu un zâmbet ștrengăresc pe figură: „Vreau să le stric horoscopu’, șefu’! Doriți și bon ștampilat?”