Taximetristul aşa-zis meloman

În general, părerea mea despre taximetriştii bucureşteni variază de la foarte proastă la proastă, rare fiind cazurile în care am dat peste şoferi ok. Majoritatea se comportă de parcă ar transporta cartofi pe şoselele primite moştenire de la mămicile lor, vorbitul continuu la telefon sau trecutul pe roşu fiind cele mai mici probleme. Ei bine, într-o seară, spre sfârşitul anului trecut, am dat peste un personaj pe care nu ştiu unde să-l încadrez. Am coborât fix când taxiul oprea în faţa blocului. Şoferul mi-a aruncat o privire scurtă, după care şi-a făcut de treabă cu schimbatul muzicii, întârziind să descuie uşile. În maşină, muzică clasică. „Vă deranjează muzica?”, vine a doua întrebare, după cea privind destinaţia. „Deloc, dimpotrivă, unde mai asculţi muzică clasică într-un taxi”. Omul se dezlănţuie. „Domule, deci eu nu-i suport pe maneliştii ăştia. Pac, se urcă la mine în maşină şi zice că dacă n-am manele. Deci, eu îi dau jos când aud asta”. După care continuă convins. „Muzica clasică e viaţa mea. Nu pot să ascult altceva, domnule”. Mă rog, faţa nu-l recomandă drept meloman, dar îl cred, ce să zic. Totuşi, cu o fărâmă de răutate, îl întreb nevinovat „ce e asta” (în ciuda ignoranţei mele în ceea ce priveşte muzica clasică, recunoscusem Sonata Lunii). Tace şi merge. Insist. „Nu vă supăraţi, ce e asta, că îmi place, aş vrea să o caut şi eu pe net”. Aceeaşi tăcere. Conduce atât de concetrat încât ai crede că e căpitanul Titanicului şi i-a apărut gheţarul în faţă. Nici eu nu mă las. „Nu vă supăraţi, îmi spuneţi şi mie e asta, să caut şi eu pe net,” aproape că zbier. Uşor fâstâcit, se hotărăşte să răspundă. „În faţă la Inter unde, chiar în staţia de taxiuri?”